Ultimi Nutizie

Attualità mundiale per u populu corsu

Rivista Principià

U mo bon Natale !

U mo bon Natale !

Pierluigi Magnaschi, rédacteur en chef du journal Italia Oggi , raconte de son père fantassin de la Première Guerre mondiale qui fut emprisonné pour avoir crié « Bon Noël ! en allemand aux ennemis autrichiens de la tranchée de Motta di Livenza

"Tu scendi da e stelle / o rè di u celu / è vene in una grotta / in u fretu è u fretu …". Uni pochi di note è una manata di parolle bastanu à custruisce un coconu di calore, un nidu di speranza, una dispusizione per e cose boni, una spinta à a fratellanza cù vicinu è luntanu.

Hè a magia di Natale chì si rinnuva ogni annu in i cori senza induru di e persone di bona vuluntà. E persone chì ùn volenu impone nunda à nimu, nè impediscenu à l'altri di celebrà a so fede in i modi chì volenu, ma chì volenu sperimentà, inseme à quelli chì li sparte, i riti è l'evenimenti chì facenu parte di a so storia millenaria.

U mo babbu, ghjovanu ghjovanu di fanteria, un pocu di vinti anni, chì si putriava in fronte, in u fangu di una trinchera di a Prima Guerra Munniali, fù punitu di 15 ghjorni di prigiò. L'accusa era : "Fraternizazione cù u nemicu". Era culpèvule d'avè gridatu parechje volte, a vigilia di Natale, in alimanu, à a fossa austriaca chì si trovava à menu di 50 metri da a soia : « Frohe weihnachten ! Bon Natale! Per ellu quellu "Bon Natale!" era un desideriu è una speranza.

Quella notte di u 1916, cusì fridda, cusì scura, picciotti cum’è ellu, strappati cù viulenza da e so case per fà piacè à e case dirigenti europee chì si litigavanu, è mandati à tumbà l’un l’altru, ùn pudianu fà ch’è diventanu teneri. Di sicuru, quella brama ùn averia piantu, sfurtunatamenti, mancu quella notte, e balle. Ma comunicava una speranza, una tenerezza, una fratellanza, malgradu tuttu.

Eru affascinatu da sta storia di "Bon Natale" in alimanu (eranu e prime parolle in alimanu chì aghju amparatu quandu era sempre in kindergarten). Mi pareva un conte di fata. Hè accadutu, però, micca in regni luntani o in tempi remoti, ma à un colpu di petra da mè, ancu à u mo babbu, di u quale, commossu, aghju strettu u bracciu di legnu chì era in piazza di u so bracciu veru chì, falciatu da un Mitragliatrice austro-ungarica quand'ellu avia solu 19 anni, in una piaghja vicinu à Motta di Livenza, fù tandu intarratu à u fronte.

"Cù quellu desideriu gridatu felice in a notte", mi spiegò u mo babbu, "Vuliu dì à i cosiddetti nemici di a mo stessa età chì stavanu davanti à mè, intorpiti cum'è mè, spavintati cum'è mè, persi cum'è mè. , vulia dì chì simu tutti picciotti , chì tutti vuleriamu esse in casa in sta notte santa, chì tutti ci vuleriamu abbraccià ghjittandu i nostri caschi in l’aria, dicenduci di gioia chì a guerra hè finita, chì l'incubu era finitu ". Era per mette fine à e guerri è à l'odi, ancu parsunali, chì un zitellu era natu in Betlemme quasi duimila anni nanzu. Un zitellu chì, micca solu per i cristiani, ma per tutti, hà sbulicatu u mondu, l'hà cambiatu à a so radica, prufonda è per megliu.

In fattu, Cristu (è dicu questu cum'è cronista, micca cum'è credente) hè quellu chì hà dettu chì tutti l'omi sò uguali; chì l'esclavità hè inconcepibile; quella donna hà a listessa dignità di l'omu perchè hè una persona è, cum'è tutte e persone, hè unica è irrepetibile; chì hà introduttu u statu seculare (« dà à Cesare ciò chì appartene à Cesare è à Diu ciò chì hè di Diu »).

Cristu, ancu s'ellu hè cunsideratu cù l'ochji seculari è friddi di l'agnosticu (è micca cù quelli favurevuli è affettuosi à ellu di u credente), hè un spartimentu autenticu è immensu in u cursu di a storia.

L'ugualità di u populu, a libertà di u populu, a siparazione trà u Statu è a Chjesa chì avà (ma di sicuru micca, sfurtunatamenti, in u mondu sanu) parenu principii evidenti, 2012 anni fà eranu genuine eresie.

A lettura di a storia di u mondu cum'è divisa da u "prima è dopu à Cristu" hè dunque micca un omagiu fideisticu à Cristu, ma una semplice osservazione storica. L'omaggiu à a verità documentata di i fatti.

Ma quandu, à a mità di l'anni cinquanta, a mo surella Emilietta è eiu, dui anni più vechja chè mè, è un pocu più di decennii tramindui, faciamu u presepe, ùn avemu micca sta cunniscenza.

Ci hè piaciutu solu (è assai) a storia di u zitellu Ghjesù pusatu in una manghjata mentre i Magi viaghjavanu à rende un omagiu à ellu cù i so rigali, in seguitu à a cometa è à i pastori, più attenti, ancu perchè sò più vicini, purtendu u agnelli nantu à e spalle. , s'avvicinò à a grotta abbagliati da stupore.

A regula, tandu dettata da ragioni ecunomiche, ma dopu ugualmente spartuta ancu da i mo figlioli è tandu, avà, da i mo nipoti, era chì u presepe ùn era micca compru ma custruitu.

E statuette apprussimative sò state fatte di fangu, in campagna, dapoi l'estate precedente è sò state tandu messe à coce à a luce di u sole di lugliu, quellu chì vi stunniava, era cusì caldu.

Per fà stanu, anu pruvatu, cù diversi trucchi stilistici, per dì cusì, per mai isolà l'arme da u corpu. È i gammi sò stati ancu imbuttati inseme per rende più solidi. Avemu culuritu poi e statuette apprussimatamente cù aquarelle boni chì zia Paola, una maestra di l'elementu di longu tempu è una ghjovana ghjovana cum'è a nostra complice, comprò à l'Upim in via XX Settembre in Piacenza. A grotta hè stata custruita da pezzi di legnu di stufa appughjati unu à l'altru. Tandu c’eranu i stagni fatti cù specchi arrubati à a mamma chì facia finta d’ùn si n’avìa nutatu.

L'ingredientu più utile, però, era musk perchè, cum'è u furmagliu parmigianu nantu à spaghetti, era distribuitu nantu à tuttu. Nantu à questu puntu, trà mè, più precipitosa ancu tandu, è a me surella, più meticulosa è dutiva, ci era una prufonda dissensione : sò andatu à circà u muscu chì cresce nantu à a riva di i canali di irrigazione. Era un muscu altu, pelliccia quasi verde. Cù pocu sforzu, hà pigliatu assai in casa. Ma era ancu un muscu grossu è sopratuttu umitu cù una basa di terra sodden. Ùn durò tantu è smeed assai.

A me surella Emilietta, invece, vulendu fà e cose bè è chì durò, purtò in casa solu u muscu chì cresce nantu à a basa di i tronchi di l'arbureti, chì tandu eranu assai numerosi. Nantu à issi tronchi, però, u muscu era pocu, bassu, difficiuli di strappà. In corta. Una volta purtatu in casa, però, ùn hà micca trascinatu a terra umida cun ellu, s'adatta à i rivestimenti di qualità è detallati è dopu, essendu seccu, puderia ancu esse usatu l'annu dopu. In ogni casu, ancu s'ellu ùn aghju mai saputu perchè, quantunque cun cura ch'ella sia stata rimessa l'annu dopu, u muscu ùn hè mai statu trovu.

A cria era una preoccupazione eccitante chì durò parechji mesi. Ogni annu hè stata arricchita cù una nova suluzione. È in quantu à i ciclisti di dumenica chì, stupiti è un pocu ghjilosi, vanu à vede u Giro d'Italia nant'à Pordoi o Falzaregu, ancu noi, picculi presepi campagnoli, avemu avutu, ogni annu, una destinazione d'eccellenza ch'è no eramu. mai cuntentu. Una spezia di fiera di i presepi. U Manhattan di muschi è luci. Un bagnu in maraviglia è maraviglia. Era u presepe mobile di a chjesa Piacenza San Carlu in via Torta, carrughju chì m’hà fattu a fame.

Ancu per questu avvenimentu avemu preparatu in tempu. Ùn avemu mai dumandatu quandu andavamu. Ma sapemu chì andavamu. U ghjornu nanzu, prubbabbirmenti senza mancu sapè ch’eramu tutti in aspittà, a nostra mamma ci hà dettu : « Dumani, figlioli, andemu à vede u presepe Piacenza ». Noi cinque, tandu, partiriamu cù a nostra mamma pigliendu l’autobus di u Mare. È questu era digià un avvenimentu, da gode in tutti i so ditagli. Simu ghjunti in Piacenza in Piazza Cittadella è, à pede, andemu in San Carlu, duv’ellu ci vole à fà a fila, tanti eranu quelli chì vulianu vede u presepe chì era immensu. O cusì, almenu, mi paria. Ci era parechje cose da vede, ma avete bisognu di fretta mentre a ghjente spinta. E statue, in a bughjura di una notte tarda, stalked and trembled (perchè i rails nantu à quale slidden ùn eranu micca i migliori).

In pochi minuti si passava da a notte densa, in quale si vedeva solu uni pochi di luci, à l'alba rosa, à u meziornu laboriosu è abbagliante, à u tramontu. In a notte, dopu, si vidia una spezia di lampu rossu è po, cum’è un furone, apparsu un diavulu chì duvia esse terribili (in fatti e zitelle facianu oh, mettendu a manu davanti à a bocca) ma. chì à mè (è sta impressione ùn hè micca l'aghju cumunicatu à nimu, di sicuru) mi paria solu cattivu. Difatti, s'assumigliava à u pupu Sandrone, quellu chì avia u bastone da mette nantu à a testa di i so avversari chì, in pratica, s'incrustava in i so braccia intrecciate nant'à u pettu cusì chì, per batte i colpi, avia da accende. ellu stessu, a manca è a diritta. È, splash, quale hè quì, hè quì. Senza sconti per nimu.

Mi piacia ancu u diavulu perchè, essendu un flicker, ùn l’aghju mai vistu bè : hè apparsu, è subitu sparì. È, per vedela di novu è possibbilmente megliu, ci vulia à lascià passà un altru ciculu di l'alba è di u crepuscolo mentre u publicu pressava è a mo mamma s'impatientava.


Questa hè una traduzzione automatica da a lingua italiana di un post publicatu in StartMag à l’URL https://www.startmag.it/mondo/il-mio-buon-natale/ u Sat, 25 Dec 2021 06:07:19 +0000.