Ultimi Nutizie

Attualità mundiale per u populu corsu

Rivista Principià

Cinema è letteratura in Italia di principiu di u XXu seculu

Cinema è letteratura in Italia di principiu di u XXu seculu

Notepad di Michele u Grande

Stagehands, toolmakers, electricians, segretari editoriali, ispettori di pruduzzione, assistenti registi, assistenti registi, ingegneri di u sonu, artisti giraffe, scenografi, fotografi di scena, gruista, truccatori, costumisti, operatori, cameramen, sarte; e poi di novu : noisemakers, scrittori di testa, doppiatori è editori. Un esercitu di furmiculite chì facia u cinema talianu. I miei ringraziamenti di cinéphile va à elli (Luciano De Crescenzo, "Croce è delight", 1993).

– Chì travagliu faci ?

-Travagliu in l'industria cinematografica.

– Ah bè. Sapete, avemu un lettore DVD in casa è ùn pensu micca chì funziona . Ci hè un cable chì esce da u spinu. Sapete induve duvete andà ? (Dialogu trà Filippu, Duca di Edimburgo, è Cate Blanchett durante una ricezione à u Palazzu di Buckingham).

 Forse a musica serà – o hè digià – u novu discu di i nostri tempi, marcatu da a televisione Homo videns (copyright di Giovanni Sartori). È forsi i cuncerti pop sò i novi lochi per celebrà un misteru cusì assolutamente mudernu chì ùn hà più bisognu di una sala, un museu, un spaziu urganizatu. Ma stu seculu hè appena principiatu è, per u mumentu, u « settimu artu » (copyright di u criticu Ricciottu Canuto, chì hà inventatu a spressione in u 1921), cuntinueghja piuttostu indisturbati u percorsu iniziatu in Parigi da i fratelli Lumière in dicembre di u 1895. A caminu senza ostaculi, soprattuttu in Italia. I so primi passi scontranu resistenze di variità, chì complicavanu a ricerca è a cunquista di una identità culturale autònuma.

Via Nomentana, 1905 : des milliers de spectateurs regardent « Presa di Roma » de Filoteo Alberini, un film de 10 minutes et 7 films qui reconstitue le jour de la brèche de Porta Pia (20 septembre 1870). Hè u certificatu di nascita di a cinematografia naziunale, in quale i creatori è i simboli di u statu unitario sò elogiati. In l'ultimu dipintu Mazzini, Garibaldi è Vittoriu Emanuale II, à u pede di un'Italia "una, libera è indipendente", vedenu u so sognu diventatu realtà. I cronista registranu « l’acclamazioni entusiaste » di u publicu, seduciutu da a rapprisintazioni di i miti pupulari di u Risorgimentu. In u 1911 Milano Films hà pruduttu "Inferno", un proto-colossale chì hà ricevutu l'onore di esse proiettatu à a Sorbona è altri tempii di a cultura internaziunale. Tra u 1912 è u 1914 una serie di filmi storici (“Quo vadis?”, “Marcant Antony and Cleopatra”, “Julius Caesar”, “Spartacus”, “Cabiria”) ritrova “le radici di un passatu chì u lignamentu […] , et interprète l'esprit d'un pan-romanisme renaissant destiné à devenir une structure de soutien dans les décennies de la dictature fasciste » (Gian Piero Brunetta, Cinema , in La cultura italiana del Novecento , a cura di Corrado Stajano, Laterza, 1996).

Mettimu avà in a pelle di un scrittore o di un criticu literariu di i primi vint’anni di u seculu : chì duveranu pinsà di sti filmi (ma à l’epica si usavanu a parolla feminile, « la film ») chì eranu apprezzati da tutte le classi suciali? Ùn ci scurdemu, eranu filmi muti, in biancu è neru, pruduciutu cù tecniche sempre immature, ma questu era precisamente ciò chì aumentava u sensu di a so natura meccanica. A machina, dunque, "invade quellu regnu di l'Arte è di a Bellezza chì parechji currenti di pensamentu è di l'estetica proclamanu sacru, sanu ideale" (Giuseppe Petronio, Racconto del Novecento literariu in Italia , Laterza, 1993). Inoltre, u cinema, cù u so piacè cullettivu in grandi sale, apparsu cum'è un cuncurrente periculosu à u teatru. In fatti, ancu u sinemà prestu prestu à cuntà storii spessu pigliati da a literatura ; ma li disse cun una tecnica assai vicinu à quella teatrale. In u cinema cum'è in u teatru, infatti, l'autore conta a storia per mezu di un terzu, l'attore ; è digià in a Grecia antica Platone è Aristotele avianu pusatu u prublema di a sfarenza trà « epos », vale à dì a storia, è « dramma », vale à dì a storia rapprisentata è vissuta in scena da l’attori : « dramma » deriva precisamente da un verbu chì significa "à fà". In breve : u cinema, cum’è u teatru, cuntava ancu i stori per mezu di l’attori ; solu chì a so interpretazione hè stata arregistrata nantu à un filmu chì puderia esse replayed innumerevoli volte. Era o ùn era micca una rivoluzione ? Perchè era, u sociologu tedescu Walter Benjamin spiegherà in un libru, L'opera d'arte à l'era di a so riproducibilità tecnica , l'ultima bozza di u quale data di u 1939 (ma solu in u 1966 a traduzzione italiana verrà a luce in u 1966). Edizioni Einaudi).

In ogni casu, ciò chì diventerà l'arti di punta di l'età cuntempuranea, cum'è Arnold Hauser dichjara in a so Storia Sociale di l'Arte (1951), facia passi di giganti. In l'anni 1910, u numeru di pruduttori è direttori hà aumentatu significativamente. Les premières divas – Francesca Bertini, Lyda Borrelli – assurèrent des prises notables et conquièrent aussi les marchés étrangers. Gabriele D'Annunzio arriva à u sinemà senza cumplessi, attrattu da i salarii generosi. È piglia un rolu di guida per un gruppu di scrittori chì seguitanu u so esempiu. Quand’ellu firma u cuntrattu di i didascalia di « Cabiria », assume a paternità d’un’opara chì ùn hè micca a so è li dà una licenza di legittimità artistica è culturale chì cambia significativamente l’equilibriu di a relazione trà u cinema è a literatura. Altri, però, furzati à revelà sti rilazioni, cunfessu u so sensu di culpèvule per avè cedutu à l'attrazione di sirene ecunomiche.

In u 1910 Guidu Gozzano, in a rivista "La Vita Cinematografica", ammette ch'ellu avia riduciutu pè u sinemà "conti di fata per adulti è zitelli, scrittu cù una grande sintesi di trama è astuzia". Ghjuvanni Verga indirizza stu preghjudiziu à a so amica Cuntessa Dina di Sordevolo à quale dà i sugetti di parechje di e so opere : « Ti pregu è ti pregu di ùn dì mai ch’e aghju avutu a manu in questa manipulazione culinaria di e mo cose ». Luigi Capuana cummenta cun satisfaczione nantu à i so guadagni : « Pare chì a mo impresa va bè. Deveru u miraculu à San Cinematografu ». D'Annunzio stessu, in una lettera di u 1914 indirizzata à l'editore Treves, ricunnosce chì "Cabiria" hè ciò chì "a bona Pascarella chjamerebbe una sciocchezza. Hè un essai ironicu nantu à l'arti per a folla secca è saccharina ". Sempre in u 1914, Luigi Pirandello l’implora in una lettera à Ninu Martoglio : « Caru Nino […], ùn pudia fà ancu qualcosa ? Averaghju assai assai assai argumenti di ogni tipu, a sapete! È aghju veramente, veramente bisognu di guadagnà soldi avà, sapete chì! Sò disperatu per 500 lire chì aghju bisognu per i bisogni immediati è ùn sò micca cumu è induve truvà. Pudete organizà per avè per mè per un travagliu chì puderaghju fà immediatamente nantu à dumanda ? (vede Gian Piero Brunetta, op. cit. ).

Eppuru l'annu dopu u drammaturgu sicilianu pubblicò un rumanzu, Quaderni di Serafino Gubbio editore , in quale cundannava duramente a "macchina-cinema" chì spoglia l'individuu di a so umanità. In una di e so pagine di più successu, u prutagunista scende à u dipartimentu fotograficu di a sucietà di pruduzzione chì l'hà assuciatu è descrive l'ambienti di travagliu cusì: "Qui u travagliu di e macchine hè misteriosamente realizatu. Quantu di a vita anu manghjatu i machini cù a voracità di bestie afflitta da una tenia sbocca quì, ind'è e grandi stanze sotterranee, appena scurite da lanterne rosse scure, chì illuminanu sinistrumenti l'enormi bacini preparati per u bagnu cù una luce sanguinosa. . A vita inghiottita da e machini hè quì, in quelli tenie, vogliu dì in i filmi impannillati in i frames. Ci vole à riparà sta vita, chì ùn hè più a vita, per chì un'altra machina li riporti u muvimentu chì era suspesu quì per parechji mumenti. Semu cum'è in un utru, in quale si sviluppa è si forma una mostruosa gestazione meccanica […]. Il ne me reste plus qu'à entrer ici, dans cette oscurité affligée de l'air des machines, des fumées des substances chimiques, pour que s'évapore tout mon « superflu » (Feltrinelli, 2017).

A prosa hè disturbante è u rifiutu di u cinema-machine hè chjaru, ma ùn era micca solu Pirandello chì l'hà ricusatu, ci n'eranu – fora di i futuristi – assai. Ma, prima o dopu, ancu l'intellettuali i più scettichi dispostu l'arme di fronte à una innuvazione tecnulugica imparable, chjaramente simpatica à a civiltà muderna. Enrico Thovez (1869-1925), criticu literariu assai acutu, dichjara prufeticamenti chì ùn era micca Guglielmu Marconi chì hà datu u so nome à u XXmu seculu, ma l'invenzione di i fratelli Lumière. U prublema era dunque di truvà un locu in a ghjerarchia di l’arti chì li permettessi di fiurisce senza dannà u teatru, vale à dì « l’arte vera ». In stu sensu, hè interessante ciò chì Gozzano riclama in un testu intitulatu A cinta di celluloide è i serpenti di Lacoon (1916). U pueta nega categoricamente chì u cinema pò esse un arte, ma pò offre à e persone intelligenti assai « altre cose : a nutizia settimanale, u dramma pigliatu da u rumanzu appendice, u film detective, trucchi sensazionali, paisaghji esotici ; viaghji boni à e terre chì ùn andemu mai ". Ùn l'arte, dunque, ma un sustitutu per questu chì pò avè qualchì usu praticu. È questu era l'opinione più diffusa trà l'intellighenzia taliana, espressa in numerosi cunferenze da i nomi più illustri di u ghjurnalismu è di u mondu accademicu.

Ancu parsunalità, cum'è Piero Gobetti è Antonio Gramsci, chì sò trà i più attenti à i prublemi suciali, ùn scappanu micca stu cliché. La principale préoccupation de Gobetti était de préserver le théâtre « des ballets insipides et des chansons lascives » diffusés dans les films. Per a so parte, Gramsci hà osservatu : « U mutivu di u successu di u sinemà è di u so assorbimentu da u publicu, chì prima frequentava i teatri, hè puramente ecunomica. U sinemà prupone listesse sensazioni, assai listesse, cum'è u teatru vulgari, in cundizioni megliu, senza apparati coreografichi di falsa intellettuale, senza prumette troppu, mantenendu pocu. […] È nimu pò nigà chì u filmu hà una supiriorità eccessiva in scena in questu rispettu. Hè più cumpletu, più variatu, hè silenziu, vale à dì, riduce u rolu di l'artisti à u muvimentu simplice, à una macchina simplice senza ànima, à ciò chì in realtà sò ancu in u teatru. […] Ùn ci hè dubbitu chì una grande parte di u publicu deve esse divertita […] cù una distrazione visuale pura è simplice : u teatru, industrialisendu, hà da pocu tempu pruvatu à suddisfà solu stu bisognu. […] Le cinéma, qui peut accomplir cette tâche plus facilement et à moindre coût, le surpasse en succès, et tend à le remplacer (« Teatre et cinéma », « Avanti ! », 16 août 1916).

Nota laterale: hè abbastanza surprisante chì u fundatore di u PCI sottovaluta u potenziale hegemonicu di i novi mezi tecnichi di divertimentu. Altri grandi espunenti di u cumunismu internaziunale cum'è Lenin è Trotsky, però, capiscenu subitu u grande putere di l'imaghjini in muvimentu, decretendu a so centralità in a lotta per sradicà l'ideulugia burghese da a cuscenza di u pruletariatu. In l'Unioni Suviètica hè statu Lenin "chì hà lanciatu u prughjettu di a propaganda rivoluzionaria à traversu u cinema, invirtendu a relazione trà u schermu è u spettatore: micca più u spettatore chì và induve hè un schermu, ma u screnu chì và induve hè un spettatore, attraversu i treni è barche […]. L'agitazione è e pratiche di propaganda di i cumunisti implicanu ancu l'usu di un trenu speciale gestitu da Trotsky, dotatu di un cinema itinerante chì deve favurizà a diffusione di l'ideali rivoluzionarii » (Marco Colacino, Celluloide è martellu , in « Clionet », 4 ottobre 2021). ).

U cinema, per cuncludi, era cunsideratu un pocu cum'è a prostituzione: moralmente cundannibile, ma necessariu. In u 1909, Enrico Novelli, alias Yambo, un ghjurnalistu cunnisciutu è autore di libri per i zitelli, divintò direttore di una cumpagnia cinematografica impurtante. In u stessu annu, Roberto Bracco è Salvatore Di Giacomo, omi di lettere assai rispettati, firmavanu parechji cuntratti di cullaburazione. In u 1910 Milano Films vantava trà i so cullaburatori prestigiosi romanzi, dramaturgi è romanzieri cum'è Enrico Annibale Buti, Giannino Antoni Traversa, Dumenicu Tumiati, Nino Oxilia. Ci era parechji chì anu vistutu à u cinema per un ingrossu supplementu generoso è una cassa di risonanza per i so scritti, un pocu cum'è ciò chì succede oghje cù a televisione è i publicità.

Per esse ghjustu, Pirandello hè statu unu di l'ultimi à cascà in tentazione. Entre 1926 et 1936, l'année de sa mort, il lui accorde plusieurs fois le droit de scénariser ses œuvres ("Le fut Mathias Pascal" de Marcel L'Herbier, "Steel" de Walter Rutman, "Ma è non un cosa serio" de Mario Camerini), vultendu u spalle à i so vechji pusizioni. Eppuru, in un articulu parsu in u Corriere della sera in u 1929, ripete chì u peccatu uriginale di u cinema stava in a so vulintà di cuncurrenza cù u teatru, cuncorsu chì portaria à a so dissoluzione. Hà indicatu un novu caminu à u cinema, chì Walt Disney hà seguitu dopu in un filmu assai famosu, "Fantasia" (1940), vale à dì, un cinema chì era "cinemografia", a lingua visuale di a musica: "L'ochji chì vedenu, l'arechja chì sente, è u core chì sente tutta a bellezza è a varietà di sentimenti chì i soni sprimenu, rapprisentanu in l'imaghjini ciò chì sti sentimenti suscitanu è evocanu ". Solu cusì u sinemà si saria salvatu è ùn avaria micca attaccatu u teatru (vede Giuseppe Petronio, op. cit. ). Serà sfacciatamente smentitu in u 1932, quandu u banchiere Ludovico Toeplitz, patrone di Cines, a più grande casa di produzione italiana, nomina Enrico Cecchi, unu di i critichi letterari, manager è direttore artisticu più autorevoli. À ellu ùn si prisenta più a macchina di u cinema, cum’è à Pirandello, una spezia di Moloch chì divora l’anima di l’intellettuali, ma un’attività chì, per esse rilanciata, necessitava di una pianificazione di a pruduzzione in base à criteri industriali.

Tuttavia, u ghjudiziu di Baudelaire, chì vede in u daguerrotipu (u sistema di ripruduzzione sviluppatu da Louis Daguerre in u 1830) un strumentu per impoverisce u geniu è a creatività, piserà sempre assai tempu – prima nantu à a fotografia è dopu à u cinema. Un ghjudiziu fermamente oppostu da u muvimentu di Filippu Tommaso Marinetti, chì in u Manifestu di a Cinematografia Futurista (1916), smonta a tesi di u cinema cum'è "macchina diabolica" è, à u cuntrariu, u celebra cum'è una macchina magica capace di apre l'universi. negatu à altri Arts. A spinta data da u futurismu à u cinema currerà per un bellu pezzu cum'è un fiume carsticu. À a fine di l'anni 1930, u slogan di u ritornu à u realisimu diventa u fanale di u gruppu d'intellettuali riuniti intornu à Luchino Visconti è di a squadra editoriale di a quincena di « Cinema ». Un gruppu di scrittori è di registi abbanduneghja e fabbriche di u cinema è và à scopre – in campagna, in periferia urbana, in e fabbriche – a "fatica di campà" è i visi di l'agricultori è di i travagliadori. I paludi pontini, a campagna toscana, Roma, Napuli, Ghjenuva, a Sicilia, sò i lochi privilegiati di sta ricerca, chì culminerà in u capu d’opera di Visconti « La terra trema » (1948), u primu episodiu di quellu « triptycu di miseria » chì duvia rapprisintà – in ordine – a lotta di i piscadori, di i minatori in i minieri di zolfo è di i travagliadori chì si battevanu per liberà si da l'antica schiavitù. Cum'è Umbertu Barbaro l'avia digià intuitu in un articulu di u 1943 intitulatu "Neorealismu, apparsu in u mensile "Bianco è Nero", l'imaghjini di Mussolini liati à e mitulugie ruraliste era un capitulu definitivamente chjusu.

* U Fogliu

 


Questa hè una traduzzione automatica da a lingua italiana di un post publicatu in StartMag à l’URL https://www.startmag.it/mondo/cinema-e-letteratura-nellitalia-del-primo-novecento/ u Sat, 14 Oct 2023 05:46:48 +0000.